În acest weekend a avut loc vernisajul lucrărilor născute în timpul primei tabere de creaţie organizate la Domeniul Coroanei Segarcea. Oameni de afaceri, jurnalişti şi oameni de cultură s-au adunat pe gazonul din faţa cramei, au discutat, au ţinut speech-uri şi s-au bucurat de stropul de frumuseţe născut sub ochii noştri.
Pentru că despre asta vrem să vă povestim – despre frumuseţe şi oameni. Am putea să vă spunem o poveste încărcată de istorie şi patriotism, de morală şi responsabilitate socială, însă micul nostru miracol a fost, în primul rând, o poveste despre oameni care au învăţat să privească şi să descrie lumea prin filtre unice.
Maria Balea, Mirela Trăistaru, Monica Morariu, Ilie Bostan, Maxim Dumitraş şi Mihai Ţopescu sunt eroii acestei întâmplări care a adus un pic de culoare şi a picurat o viaţă nouă în obiecte care păreau să-şi fi epuizat toate resursele.
Înarmaţi cu pensule, pânze şi culori, cei şase şi-au construit tabăra într-un colţ al cramei. Noi i-am aşteptat cu butoaie goale, flexuri, maşini de şlefuit, pâine şi vin. Iar ceea ce a urmat a fost un spectacol. Am avut privilegiul să asistăm, timp de o săptămână, la modul în care se nasc obiecte de artă. Am văzut ideile prinzând contur şi înflorind, am văzut culorile transformându-se într-o limbă vie, am respirat un aer în care dreptele deveneau verbe iar curbele – adjective.
Maria Balea este un artist care şi-a descoperit puterea de a spune aproape totul în alb, negru şi tonuri intermediare. Foloseşte foarte puţine culori, dar şi acelea devin parte din întreg în primul rând pentru a sprijini şi completa griurile. Lucrează în poziţii imposibile, dar cumva reuşeşte să umple aerul din jurul său de calm şi eleganţă. Pânzele şi butoiul începute abrupt promiteau o viziune neguroasă, un vârtej tormentat. Însă în zilele care au urmat, deşi au fost zile înnorate, reci şi ploioase, lucrările au dobândit tot mai mult şi mai mult alb, parcă pentru a lupta cu întunericul de toamnă de afară. O pictură de stare, abstractă, dar plină de cuvinte ascunse, care expun cu generozitate emoţiile artistului şi relaţia sa cu lumea din imediata apropiere.
Mirela Trăistaru este un spiriduş pus pe şotii, plină de viaţă şi de râsete. Asta până atinge o pensulă sau vreun instrument de lucru, moment în care devine o altă persoană. Lucrează în tăcere, cu o seriozitate aproape nenaturală. O vizită recentă în Albania a (re)pus-o în contact cu atmosfera vechii ortodoxii, iar duhul smereniei nu a mai părăsit-o de atunci. Lucrările sale respiră modestia vechilor biserici, simplificate la maximum, dar fără ca această renunţare la detalii să ducă în vreun fel la pierderea esenţei. Stă drept mărturie Cina cea de Taină pe care a desfăşurat-o pe un vechi butoi de vin roşu, în care feţele sunt absente, însă acest lucru îmbibă viaţă în contururile trupurilor.
Despre Monica Morariu se poate spune că este rotiţa punk a oricărei adunări. Lucrează în valuri, imprevizibil, şi consideră că fiecare e liber să înţeleagă orice dintr-o lucrare. Se citeşte în lucrările sale o racordare permanentă la cultura europeană, dar mai ales la generaţia celor înfometaţi de libertate. Fără a fi vizibil militantă, arta sa are ceva din bucuria animalului sălbatic care îşi asumă în mod natural mediul.
Maxim Dumitraş este un spectacol în sine. Cei care îl cunosc ştiu despre energia sa nelimitată, despre încăpăţânarea a duce proiectele la bun sfârşit. Este genul de om care sfinţeşte locul, lucru vizibil în oraşul său natal, Sângeorz-Băi, unde Max şi-a lăsat amprenta atât construind de la zero Muzeul de Artă Comparată, dar şi propria sa ţară utopică, Maxonia. Maxim Dumitraş ştie să insufle viaţă în tot ceea ce face şi, mai ales, în oamenii din jurul lui. Creaţiile sale pot fi molcome sau explozive – la Segarcea, a ocupat brusc tot parcul, cu o „intervenţie în natură”, Contrafort pentru Viaţă, în care lemnul de stejar al doagelor de budană, trecut deja prin două vieţi (a doua fiind cea în care îi dăruieşte vinului taninurile şi aromele de care are nevoie pentru o viaţă lungă), vin să sprijine lemnul viu al arborilor din parcul Domeniului. O trimitere la generaţiile dispărute, la cei care, prin tot ce au făcut, ne-au oferit viaţa de astăzi – un sprijin invizibil, dar fundamental.
Ilie Bostan emană bunătate şi echilibru. O înţelepciune hâtră, la care mulţi nu pot decât să spere, dar cu un umor care nu penalizează, ci doar complimentează viaţa de zi cu zi. Ilie Bostan aduce aminte de o stâncă în mijlocul râului, impasibilă la agitaţia acestuia, ruptă de acceleraţia vârtejurilor, întoarsă către soare, contemplând ciclurile lumii. În preajma sa, totul este calm şi aşezat. Şi, mai ales, zâmbitor.
În fine, Mihai Ţopescu, un mai vechi prieten al Domeniului Coroanei, este firul roşu al întregii noastre întâmplări. Coordonator, curator, supraveghetor – un profesor care ştie când să se prefacă sever şi când să-şi lase copiii să se joace liber. La ora la care începea tabăra de creaţie, intrarea istorică a cramei era deja străjuită de una dintre lucrările sale recente, parte din expoziţia „Paradis în dislocare”. Despre arta sa s-au scris deja multe pagini, şi vom adăuga şi noi un rând. Nu al nostru, ci al artistului, pentru că este vorba de credo-ul său, despre principiul care îl pune în mişcare şi îl obligă să îşi (de)săvârşească lucrările – Arta nu dă răspunsuri. Arta pune întrebări.
Aceştia sunt, într-o descriere absolut schematică, oamenii alături de care am avut privilegiul de a petrece o săptămână. Oameni despre care, orice şi oricât am spune, va fi mereu insuficient. Am avut câteva zile de bucurie, în care am văzut născându-se obiecte şi idei pe care, cât de curând, vi le vom pune la dispoziţie în cadrul galeriei pe care o inaugurăm într-una dintre odăile cramei. Aşa că, în curând, veţi avea un nou motiv să ne vizitaţi!
